Din străfundurile memoriei colective, în care timpul se măsoară altfel, răsare Săptămâna Cailor. Să-i spui Săptămâna Albă? Prea curat. Să-i spui începutul Postului Mare? Prea bisericesc. E mai degrabă un răgaz dintre lumi, o perioadă de opt zile în care calendarul de pe perete nu mai are putere, iar în colțurile lumii, copite nevăzute bat pământul încă amorțit de iarnă.

Căci Sântoaderii nu sunt ca sfinții noștri, cei blânzi și cu aureolă. Ei sunt o ceată, o armată de călăreți năbădăioși. Unii spun că sunt nouă, alții că sunt doisprezece, feciori însurați cu vântul, blestemați de dragostea pământeană să poarte în veci copite și coadă de cal. Printre ei, unul e Toader cel Mare, plin de putere, și altul, Toader cel Șchiop, poate cel mai bătrân, poate cel mai aprig. Flămânzi sunt tot anul, da, pentru că sufletele lor n-au pace, și doar în aceste opt zile li se deschide poarta și coboară în sat, hrănindu-se cu puterea vremii și cu frica oamenilor.

Ce caută ei aici? Să aducă primăvara, ce să caute altceva. O legendă veche spune că Sântoader a spart lanțul cu care era ferecată lumea, lanțul Sfântului Petru, și prin spărtura aceea a năvălit căldura. Și după el, ca o năframă fluturând, a venit și Baba Dochia, moșind iarna pe coama cailor săi. E o vreme a haosului, a amestecului: gerul mai pocnește din urmă, dar soarele trage de sub pământ iarba.

De aceea e primejdios. În aceste opt zile, pământul nu mai e al omului, e al duhurilor. Ai grijă cum calci noaptea, că te prind între copite și te lasă fără grai, cu mâinile amorțite peste an. Nu torci, nu ții petrecere, nu pui ouă la clocit – că n-ai ști ce iese din coajă. E o vreme a interdicțiilor, a granițelor subțiri.

Dar omul, isteț, știe cum să se împace cu ceea ce nu poate birui. Așa că, în loc să stea deoparte, iese la întâmpinare. Își îmbunează caii din sat, le dă măsline și pâine, îi scoate la drum și-i încaieră în întreceri nebune. E ca și cum lumea cailor cerești și a celor de pe luncă s-ar oglindi una într-alta. Freamătul hergheliilor din cer răspunde la tropotul cailor pe pământ.

E, de asemenea, vremea jurămintelor. Oamenii se prind în „frății de cruce”, legături mai tari decât sângele, pecetluite cu colaci și colivă dusă la biserică. Pe unii colaci, gospodinele fac semnul potcoavei, ca și cum ar vrea să le spună Toaderilor: „Știm noi ce vine pe la casele voastre, luați și pomană pentru morți, și ne curățiți pragul de rău”. Căci Sântoaderul e și vreme de pomenire, de legătură cu cei adormiți.

Tot acum se fac vrăjile cele mai tari. Fetele tinere pun busuioc sub pernă, nu pentru dragoste curată, ci ca să vadă în vis „încalecarea cailor”, semn că ursitul vine. E o săptămână în care destinul e cusut pe o copită de cal, și cine știe să asculte, aude în bătaia vântului nu doar vijelia, ci și chemarea primăverii.