La marginea Bucureștiului, Ilfovul își păstrează respirul săuetnic, mai ales în februarie, când gerul cedează brazdei soarelui.

În sate, ”Fluturii de Pucioasă” se ivesc pe fețele fetelor. Floricele albe și roșii, țesute din lână, dansează la gât sau la piept. E o veche tradiție de dragoste și trecere spre primăvară, un semn că inima înflorește și ea, gata să zboare.

Pe la Sfântul Trifon, bunicii povestesc despre viță-de-vie și rugăciuni pentru rod bogat. În umbra unei bisericuțe din Băneasa sau Ciorogârla, se simte mirosul de tămâie amestecat cu cel al pământului dezlipit de îngheț.

Iar în seara de Dragobete, tăcerile câmpurilor desfundate ascultă făgăduielile tinerilor. E dragoste de moșie, simplă și trainică, ca un pom bătut de vânt, care își ține rădăcina adânc în pământul strămoșesc.

Februarie în Ilfov nu e lună de câmpii goale, ci de așteptare plină, în care fiece semn al naturii e o scrisoare de dragoste veche, trimisă dinspre pământ spre cer.