Ceea ce mă fascinează cel mai mult în toată povestea asta cu Bolojan și actorii nu e că le-a tăiat fondurile sau că i-a tratat de sus. Aia e vechea școală: politicianul cu ifose de patron de circumscripție. Nu, partea cu adevărat tristă e că, pentru prima dată, n-am putut să-i contrazic ]n totalitate. De ce? Păi să ne uitam la nume. La cine mai e director de teatru. La cine mai semnează afișe. La cine iese la rampă și spune „Noi suntem teatrul românesc”. Și mă gândeam: domnule, dacă așa arată azi legitimația de rezistență culturală, mai bine ardem clădirile și facem parcări. Măcar parcarea e utilă. Parcarea nu ține conferințe de presă în care explică de ce e artă să spui „pula” de trei ori într-o oră. Pentru că, hai să fim serioși, când te uiți la ce înseamnă astăzi „director de teatru”, ai senzația că s-a perindat pe acolo o comisie de nomenclatură care a confundat dosarele. Unde e Liviu Rebreanu? Unde e Victor Eftimiu? Unde e Fănuș Neagu, măcar, cu băutura lui și cu morocăneala lui de geniu? Unde e secretarul literar care fusese cinci ani la Canal și scria cronici cu degetele înțepenite de frig? Azi, în locul lui, avem băiatul de la stand-up care face improvizație pe tema „ce mișto e când îți scapă țigara în bere”. Și lumea aplaudă. Și criticii scriu: „prospețime și actualitate”. Normal că Bolojan i-a privit ca pe niște funcționari. Pentru că exact asta sunt. Funcționari ai unei mizerii culturale pe care și-au construit-o singuri, cu mânuțele lor dichisite în brățări leather și cu banana, cu blugi sau cu pantalonii scurți cusuți pe coapsă. Vraca și Barton nu băgau mâna în buzunarul de la rever decât pentru a scoate batista. Ăștia bagă mâna în buzunarul de la bermude și scot telefonul să facă live pe Instagram. „Suntem în culise, puștii!” Da, suntem în culise. Și culisele sunt goale. Și publicul tot mai gol. Și uite așa am ajuns să-l invidiez pe Bolojan. Nu pentru că ar avea dreptate, Doamne ferește. Ci pentru că ăștia, care ar fi trebuit să-i demonstreze cât de mult greșește, nu sunt în stare să facă altceva decât să se victimizeze în fața primăriei. Nu mai au prestanță, nu mai au replică, nu mai au nici măcar o batistă la rever cu care să-și șteargă fruntea de efortul creator. Au doar tupeul ăla ieftin de care râde toată piața. Și piața, când râde, râde urât.