Există zile în calendar care nu sunt doar niște simple însemnări în agendă, ci adevărate borne ale memoriei colective. Fie că vorbim despre tradiție religioasă, despre destinul unui neam sau despre viețile care au modelat cultura, astăzi, 19 februarie, ne invită la introspecție.

Sărbătoarea luminii interioare: Întâmpinarea Domnului

În tradiția creștină occidentală, dar cu rădăcini adânci în spiritualitatea universală, astăzi este celebrată Prezentarea lui Isus la Templu, cunoscută și sub numele de Întâmpinarea Domnului.

Evanghelia ne spune că, la 40 de zile după Naștere, Fecioara Maria și Iosif l-au adus pe pruncul Iisus la Ierusalim pentru a-l închina lui Dumnezeu. Acolo, două figuri emblematice îi așteptau: bătrânul Simeon și proorocița Ana. Pentru Simeon, acesta era momentul culminant al unei vieți întregi de așteptare. Luând pruncul în brațe, rostește celebra rugăciune „Acum slobozește, Stăpâne, pe robul Tău în pace…”, pentru că ochii lui văzuseră mântuirea.

Din perspectivă culturală, Întâmpinarea este mult mai mult decât un ritual străvechi. Este o metaforă a întâlnirii dintre divin și uman, dintre promisiune și împlinire, dintre bătrânețea înțeleaptă a lumii și nevinovăția care va schimba lumea. Este sărbătoarea celor care au îndrăznit să spere și a celor care au recunoscut, dincolo de aparențe, lumina.

Această temă a „întâmpinării” a fost o sursă inepuizabilă de inspirație pentru artiști. De la mozaicurile bizantine din Ravenna până la picturile lui Rembrandt sau Fra Angelico, scena întâlnirii cu pruncul este una de o tandrețe cutremurătoare. Este momentul în care trecutul (legea veche, reprezentată de Simeon) îngenunchează în fața viitorului (harul cel nou), recunoscându-i măreția.

O pată de cerneală pe calendar: Tăcerea lui Nichita Stănescu

Dacă ne întoarcem privirea spre cultura română, data de 19 februarie capătă însă o altă conotație, una a durerii și a golului lăsat de un geniu. În urmă cu 43 de ani, în 1983, la această dată, se stingea din viață, la doar 49 de ani, poetul Nichita Stănescu.

Figura sa emblematică pentru poezia românească a doua jumătate a secolului XX, Nichita a fost un adevărat „Simeon” al cuvintelor, unul care a încercat să întâmpine esența ființei prin metaforă. A murit la Spitalul Fundeni, într-o Românie profund comunistă, lăsând în urmă opere fundamentale precum „11 elegii” sau „Necuvintele”.

Dacă sărbătoarea religioasă de azi ne vorbește despre Lumină, moartea lui Nichita ne amintește de tragicul condiției umane: artistul este cel care, de cele mai multe ori, plătește cu propria finitudine pentru a da glas eternității.

Concluzie

Astăzi, 19 februarie 2026, este o zi a contrastelor. Este ziua în care Biserica ne cheamă să ieșim în întâmpinarea lui Dumnezeu, așa cum a făcut-o bătrânul Simeon, dar și ziua în care cultura română își amintește cu recunoștință și regret de poetul care a încercat să întâmpine absolutul prin cuvânt.

Fie că aprindem o lumânare la o icoană, fie că recitim o poezie din „Marea Unire”, această zi ne invită să reflectăm asupra efemerului și asupra întâlnirilor care ne definesc viața.